În Londra anului 1912 numai cei foarte bogaţi puteau dormi liniștiţi: aveau suficientă avere cu care să producă alta, ori să piardă din ea fără să simtă. Clasa mijlocie se putea trezi oricând cu casa și agoniseala pierdute, iar sărăcimea murea de foame dacă nu‑ș i găsea de lucru, măcar cu ziua. Și chiar și așa salariile erau mici, iar munca periculoasă și grea. Sindicatele, deși organizate, nu aveau prea multă putere. Și, în acest context, infracţionalitatea era în continuă creștere.
Dar bătrânul scoţian era bucuros că găsise o pensiune și mai ieftină pentru el și nepotul său. Atât cât mai avea bani vor locui acolo. După aceea…, ce o vrea Dumnezeu, același care în doar 4 ani îngăduise să i se distrugă toată familia. Vânduseră pământul și casa din Scoţia, destul de bine și veniseră la Londra sperând că muncind la uzină vor putea agonisi cât să plece în America și să‑ș i facă acolo un nou rost. Dar banii nu valorau atât de mult la Londra ca în Scoţia. Condiţiile de muncă erau mizere. Cele de trai la fel. Bătrâna se prăpădi curând. Fiul lui muri într‑un accident de muncă. Bineînţeles că patronul nu le dădu niciun fel de despăgubiri, iar bătrânul nu se pricepea la munca de la fabrică. Nora lui se îmbolnăvi și se stinse și ea, încet. Banii erau din ce în ce mai puţini, iar el trebui să muncească prin grădini ca să poată trăi. Împreună cu nepotul, schimbă pensiune după pensiune, ajungând la cea mai ieftină și bineînţeles cea mai proastă. Dar și așa le era greu, iar cale întoarsă spre Scoţia nu mai era. După un timp, copilul trebui să‑ș i găsească și el de lucru. Avea 14 ani, însă era slăbuţ; hrana puţină și munca multă nu‑i permiteau un trai mai bun. Singura lor distracţie se petrecea duminică seara, când își înfășurau pumnii în prosoape și se luptau. Bătrânul participase în tinereţe la luptele tradiţionale ale muntenilor din clanurile scoţiene și chiar câștigase de câteva ori. Fără să le știe denumirea, copilul învăţă upercut‑ul, croșeele și loviturile directe. Îi plăcea foarte mult, iar bătrânul știa să facă totul și mai interesant. Se lăsa câteodată pocnit de băiat peste obrazul neras. Copilul nu putea lovi oricum prea tare, dar se bucura crezând că îi reușise o fentă, sau o lovitură. Dădea bine și cu mare viteză loviturile, însă braţul lui prea slab și pumnul cu degete subţiri n‑ar fi fost un pericol nici măcar pentru un copil de 10 ani. Dar bunicul îi spunea de multe ori că poţi învinge chiar și fără să câștigi. Că important era să fi hotărât și perseverent, să fi un om de cuvânt, să ai curaj și să nu te lași niciodată doborât în minte, chiar dacă trupul era lovit. Pentru luptele cu pumnii, ca și pentru America, unde visa copilul să ajungă, toate acestea erau foarte necesare.
Dar timpul zbura, nu puteau strânge suficienţi bani de drum și bătrânul nu mai putu munci la un moment dat. Așa că băiatul începu să lucreze zi lumină ca să câștige mai mult. Într‑o seară de sâmbătă, cărându‑ș i trupul slab spre casă, trecu pe lângă o fostă cârciumă. În urmă cu o lună lumea mai intra acolo, apoi localul se închisese. Acum era gălăgie mare înăuntru și mânat de curiozitate, băiatul intră. Îl surprinse ce găsi acolo. Un fost campion de box deschisese o sală de sport. Făcuse un ring din sfori, pusese niște saci cu nisip, adusese mănuși și porni afacerea. Pentru spectatori vindea și băutură sau ţigări, iar din pariuri lua o cotă frumușică.
Vacarmul și fumul erau neplăcute, dar nu mai văzuse niciodată un ring de box, iar ceea ce se petrecea acolo era și mai frumos. Doi coloși cu busturi goale și cu niște mănuși mari pe mâini se înfruntau, loveau, se fereau, exact așa cum îl învăţase și pe el bătrânul. Dar acești luptători știau parcă ceva în plus și se mișcau altfel. Erau oameni puternici, chiar mai puternici decât fierarul din satul lui natal.
Privi meciurile până târziu, uitând de bunic. Când își aminti se sperie îngrozitor și se buluci spre ieșire. Nu‑l văzu pe omul care stătea chiar în spatele lui și mai că‑l dărâmă. Acesta îl prinse de guler și îl zgâlţâi:
- Ce cauţi aici vierme?! Pun pariu că n‑ai plătit intrarea!
- Ni’ca dom’le.
- Va să zică ești o corcitură de muntean!
- Ș’ ce dacă îs muntean?
- Mie nu‑mi plac scoţienii jegoși ca tine și vreau să pleci imediat din sala mea!
- Dumneata ești campionul J.T. Smith!? zise copilul cu admiraţie, făcând ochii mari.
- Și ce‑i cu asta? Pentru tine nu sunt decât unul care îţi va trage un șut în cur.
Însoţindu‑ș i vorbele cu fapte, omul îl întoarse pe băiat cu spatele, apoi îi trase într‑adevăr un șut în fund, destul de puternic. Copilul căzu pe burtă, la vreo doi metri mai încolo, spre deliciul publicului. Se ridică imediat și se întoarse spre campion. Acesta, fără să‑i mai dea importanţă, se întorsese deja spre ring. Copilul se repezi la el și îl trase de mânecă. Omul era scund și îndesat, iar băiatul înalt și deșirat, așa că aveau cam aceeași înălţime. Când Smith se întoarse, copilul îl lovi cât putu el de tare, cu un croșeu de dreapta. Capul lui Smith, susţinut de gâtul lui gros nici nu se clinti. Băiatul se dădu înapoi îngrozit. În jurul lor se făcu liniște. Pe ring, arbitrul opri lupta boxerilor. După încă câteva momente de liniște deplină, patronul sălii izbucni în râs în timp ce din buză i se prelinse un firicel de sânge. În timp ce gălăgia și boxul reîncepură, Smith îl prinse pe copilul speriat de un braţ și îl târî în spate, unde avea un fel de birou.
- Ia zi scoţianule, cum te cheamă!?
- Rog‑te dom’le să nu chemi poliţia! De mă duce, bunicu’ va rămâne singur, că ai mei părinţi îs morţi. Am 2 penny și‑ţ’ dau că te‑am lovit…
- Liniște, pui de scoţian! Zi cum te cheamă!
- William, da’ bunicu’‑mi zice Will.
- Auzisem despre scoţieni că sunt iuţi la mânie, dar tu ești un copil. Ce dracu’ te‑a apucat să mă lovești!? Credeai că o să cad din picioare?!
- Da’ pe ‘mneata, să dai cu picioru’? Nici mie nu‑mi plac englezii cu nasu’ pe sus ca ‘mneata. Ș‑apoi n‑am făcut rău la ni’ca și n‑am știut că se plătește ca‑s te uiţi. I’ote, îţi dau cei doi penny.
Smith Zâmbi:
- Să‑i ia dracu’ de penny! Îmi plac oamenii curajoși, dar n‑am ce face cu tine. Cântărești cât o găleată cu apă. Abia stai în picioare de slab ce ești. Nu ești bun de boxer! Dar totuși, ai lovit atât de repede încât n‑am avut timp să mă feresc. De unde știi tu ce‑i acela un croșeu?
- Nu știu. Am dat așa cum m‑o’nvăţat bunicu’.
- Ei??! Știe să boxeze?
- Nu, da’ știe să se lupte. Se bătea la noi acasă la serbări, când tata era copil. Acu’ e bolnav, așa că tre’s plec, dacă nu vrei cei doi penny.
- Ce tot îi dai înainte cu banii ăia!? Cine sunt părinţii tăi?
- N‑am. Au murit aci la Londra. D’aia plec, că bunicu’ e singur și e târziu.
- Și cine are grijă de el?
- Eu.
- Și de unde ai tu bani?
- Muncesc la fabrică. Curăţ mașinile după ce‑s’ termină lucru’.
- Și îţi place să te uiţi la box?
- Da, îmi place, zise copilul mimând câteva lovituri.
Smith văzu că se mișcă bine, dar părea caraghios cu braţele lui subţiri. N‑ar fi putut scoate din el nici măcar un boxer mediocru.
- Și cât câștigi?
- Doi penny pe zi.
- Uite, dacă vrei, te iau să faci curat aici, de două ori: ziua și noaptea, după ce pleacă lumea. Îţi dau pentru asta 3 penny pe zi. Și te poţi uita la meciuri cât vrei. Ce zici?
- Accept dom’le, zise copilul visând deja la vremea când, rămânând singur, avea să ia mănușile și să lovească cu ele sacii. Trebuie că era foarte plăcut.
Șapte penny în plus pe săptămână erau de ajuns pentru ceva mai multă mâncare. Munca nu era grea, iar seara povestea bunicului despre meciurile văzute. Și apoi, după ce pleca toată lumea, iar Smith se retrăgea în birou să facă socotelile, se ducea la saci și exersa loviturile. Imita ceea ce vedea, își închipuia că se luptă cu coloșii de pe ring și că îi pocnește zdravăn, dar mănușile nu și le puse niciodată. Patronul le încuia într‑un dulap. Uneori uita de sine și lovea până ce îl dureau braţele și pumnii atât de tare încât jura că era ultima dată când se mai atingea de saci. Dar a doua zi iar nu se putea abţine. La un moment dat își luă inima în dinţi și se duse la Smith. Îl rugă să‑i arate câteva trucuri, apoi când acesta îi arătă și începu să și priceapă ceea ce doar văzuse, îl rugă să‑i scadă un penny din salariul săptămânal și în schimb să‑l înveţe să boxeze. Binevoitor, Smith acceptă ca dimineaţa când nu era lume la sală să‑l mai înveţe câte ceva, dar îi explică de ce boxerii trebuiau să fie puternici, cu braţele groase și că el, Will, nu va putea boxa niciodată pentru bani. Dar copilul nu‑l crezu și puternica dorinţă de a pune mănușile în mâini, măcar pentru o repriză, îl făcu să se antreneze pe ascuns. Îi era rușine să se dezbrace de faţă cu boxerii care se antrenau acolo. I se vedeau toate oasele și cu siguranţă că ar fi râs de el, sau chiar l‑ar fi gonit. Pe lângă această frustrare, viaţa îl mai supuse și la o altă grea încercare: bunicul muri tocmai când crezuse că se va face bine. Toţi banii agonisiţi se duseră pe înmormântare, iar prorietarul pensiunii se lăsă greu convins să nu‑l dea afară. Singur pe lume, suferi mult și plângea ori de câte ori își aducea aminte de bătrân. Își aducea aminte cum boxau cu mâinile înfășurate în prosoape și atunci, oriunde era, fugea la sală și lovea sacii cu turbare. Smith îi admiră perseverenţa și voinţa, dar rămânea la ideea că Will nu va putea boxa niciodată. Având un câștig frumos și știindu‑l necăjit îi mai mări un pic salariul și continuă să‑l înveţe tainele boxului. Era singurul lucru pe care Will îl făcea cu plăcere. Se ferea însă și patronul de oameni, pentru că ar fi râs de campion dacă l‑ar fi văzut de cine se ocupa.
Dar nici măcar această slabă consolare nu dură prea mult. La câteva luni, Smith își pierdu sala de sport. Unii spuneau că avusese datorii la cărţi, dar în realitate se întâmplase altceva. Văzând că afacerea prosperă, o bandă de borfași din cartier îl ameninţase cu moartea dacă nu pleacă și le lasă lor sala. După diferite șicane și o bătaie care se lăsase cu coaste rupte, acceptă puţinii bani oferiţi, le vându sala și plecă aproape la fel de sărac pe cât venise. Sala de sport deveni o speluncă mizeră unde veneau numai bătăuși și se băteau cu sălbăticie, pentru bani, fără reguli, fără fairplay și fără frică de autorităţi. Boxerii adevăraţi nu mai veniră să se antreneze sau să concureze acolo, dar Will rămăsese să facă curat în continuare. La sfârșitul iernii, băiatul de 15 ani se însingură și se închise în sine. Când nu‑l vedea nimeni lovea sacul cu furie și continua să viseze că avea mănușile în mâini. Pentru că noul patron îi scăzuse din salariu se angajă și la fabrică, tot la curăţenie. Fugea toată ziua de colo‑colo, dar banii îi ajungeau și dorind să boxeze în ring își cumpără mâncare și mâncă mai mult. Sacii și căratul butoaielor cu șpan, de la fabrică, îl mai întăriră. Braţele i se mai îngroșară, căpătă un pic de putere, dar aspectul lui general nu se schimbă.
Într‑o zi, pe la prânz, când tocmai sosise de la fabrică, veni la sală șeful bandei de derbedei, Marwell, cu câţiva amici, beţi toţi și cu un băiat de vreo 13 ani, mic și gras. Copilul era chiar fiul lui, pe care dorea să‑l înveţe să se bată. Și îl urcă în ring, nici mai mult nici mai puţin decât cu unul din bătăușii lui, un om pe la vreo 30 de ani. Își puseră mănușile și începură să boxeze din ce în ce mai dur. Băieţelul gras nu avea cum să facă faţă omului beat, iar de pe margine taică‑său se enerva și îl înjura pentru că nu lovea cum spunea el și nu avea curaj să suporte loviturile. Învineţit pe alocuri, cădea uneori, dar de frica tatălui se ridica mereu. Atras de strigăte, Will lăsă mătura și se apropie de ring. Era indignat de ceea ce vedea. Fără să‑ș i dea seama, încercând să‑l ajute pe copil îi strigă câteva sfaturi:
- Ţine mâ’nile ridicate! Hai, mai sus! Ascunde‑te după mănuși! Și mișcă‑te! Fugi de el, e prea puternic pen’ tine! Fugi și lovește!…Așa!
Dar disproporţia de gabarit era exagerat de mare. Când copilul căzu din nou, Will strigă:
- Ei, asta‑i sală de box, nu măcelărie! Un om mare omoară un copil și‑i și mândru de asta!?
Tatăl copilului, înfuriat peste măsură, îl lovi pe Will atât de puternic, încât aproape că își pierdu cunoștinţa. Știa că nu era de glumit cu oamenii aceia, dar când se ridică își strânse pumnii și‑i ridică. Nu putea renunţa la tot ceea ce îl învăţase bunicul doar din cauza fricii. Ca de obicei, părea caraghios în acea poziţie. Borfașul izbucni în râs și mai ceru băutură. Apoi se adresă tovarășilor săi:
- Aș putea să las târâtura asta de scoţian să se apropie și apoi să‑l omor, dar mă gândesc că are dreptate. Jack e prea puternic pentru Collin. Apoi se adresă lui Will.
- Ai vrea să boxezi tu cu băiatul meu? Văd că ai gura mare și la sfaturi te pricepi. Dacă îl baţi îţi dau 5 penny. Dacă nu, îţi dau 2, pentru că l‑ai antrenat. Poţi să dai fără frică.
Pentru moment, mintea lui Will se goli de orice gând. Perspectiva de a urca în ring și de a pune mănușile în mâini îl cuceri. Acceptă. Urcă în ring și în timp ce i se legau mănușile, se gândi la ce îl învăţase bunicul, apoi la ce știa de la Smith. Atâtea ore și ore petrecute în faţa sacului…
Era sigur că va boxa bine și că va câștiga 5 penny. Dar avea să constate că visele și realitatea sunt două lucruri total diferite: mănușile erau mari, cât capul lui și se încurca în ele. Erau și foarte grele, fiind umplute cu cârpe și nu erau deloc moi, așa cum crezuse. Nu putu aplica nimic din ceea ce avea în cap. Micul Collin era mai puternic decât el și desigur, mai boxase. După prima serie de lovituri, Will căzu. Se ridică imediat, dar urmară alţi pumni și altă căzătură. El lovi aiurea, lovi în gol și primi alte lovituri, care i se păreau din ce în ce mai dure. Căzu la nesfârșit, așa că la un moment dat tatăl lui Collin opri meciul. Aruncă 2 penny pe ring, apoi își luă băiatul și mândru de el, îl pupă și bău în cinstea lui. Apoi plecă să sărbătorească în altă parte.
Rămas singur, Will abia putu să‑ș i scoată mănușile. Nu înţelegea ce se petrecuse și îi era ciudă. Era ameţit de lovituri. Hotărâ să se mai antreneze, dar era și dezamăgit: boxul adevărat era altceva decât crezuse. Într‑adevăr el nu putea deveni niciodată boxer. Rămas cu mănușile, hotărî să le dosească și să se antreneze cu ele. Patronul nu va mai știi mâine ce e cu ele, atât de beat era. Și apoi învârtea atâtea afaceri necurate încât nu ducea lipsă de bani. Putea lua oricând alte perechi. Oricum, dulapul era plin. Dar îi mai veni o idee, genială, crezu el.
Câștigase 2 penny în nici zece minute. După ce se va mai fi antrenat un pic, se gândea să se ofere ca partener de antrenament, pentru 2 penny. Îi putea câștiga într‑un timp scurt. Munci în continuare și se antrenă singur. Avu grijă să mănânce bine, ca să nu se îmbolnăvească. Noaptea târziu lovea sacii cu mănușile, iar acasă luă două pietre și cu ele în mâini stătea în faţa zidului și lovea aerul, ore în șir. După două luni, avu curajul să meargă la sală și când unul din bătăuși nu găsi un partener, se oferi el, pentru 2 penny. La început primi un șut în fund, apoi înjurături, dar în cele din urmă, fu acceptat.
Omul cu care urma să boxeze nu era foarte solid. Desigur, nu se putea compara cu el. Borfașul era un cuţitar vestit pentru cicatricile din isprăvile lui și pentru felul în care mânuia cuţitul, nicidecum pentru lupta cu pumnii, dar pentru Will era oricum mult prea puternic. Cei prezenţi, se apucară de băut și se întoarseră cu spatele la ring, oarecum scârbiţi și anticipând că nu vor avea nimic interesant de văzut. Dar
se înșelară. Când lupta începu, Moon, cuţitarul, se repezi la adversarul uscat din faţa lui, hotărât să‑l înveţe minte pentru neobrăzarea lui de a se urca pe ring. Dori să lovească foarte tare și să termine de îndată. Însă era neatent și prea încrezător. Puse toată greutatea corpului în primul pumn și când acesta își rată ţinta, Moon se dezechilibră și căzu în faţă. Enervat de‑a binelea, se repezi din nou la Will, dar nici de data asta nu reuși să‑l atingă. În schimb încasă două croșee, stânga‑dreapta. Nu erau puternice, dar le simţi cu rușine. Deveni mai atent. Cineva de la bar semnalizase ce se întâmplă pe ring, așa că ceilalţi borfași începeau să privească din nou. Will se ferea. Fugea mult pe picioare, iar printre mănuși îl urmărea pe cuţitar. Lovea uneori, cu succes, dar fără putere. Era foarte atent. Când cuţitarul reuși să‑l înghesuie în colţ, își puse mănușile în faţă, drept scut, dar constată pe propria‑i piele că manevra nu era de niciun folos, dacă nu le ţinea lipite pe faţă. Doi pumni daţi de Moon întâlniră mănușile lui, iar acestea îl loviră, una în pometele drept, cealaltă în nas. Ameţi, căzu, dar se ridică imediat. Nu‑ș i mai simţea nasul și știa că era rupt. Dar nu fusese învăţat să fugă din faţa suferinţei. Deveni și mai atent, dându‑ș i seama că mai avea
de învăţat foarte multe și că boxul cu un adversar era complet diferit de cel cu sacul. În acel moment își puse în cap să boxeze cât mai mult, cu orice adversar.
Partida de box deveni foarte interesantă. După prima rundă de 3 minute, chiar dacă Will era plin de sânge și avea nasul spart, nu fusese atins niciodată de mănușile cuţitarului. Fugea, se ferea și lovea cu viteză foarte mare. Nu prea puternic, dar de ajuns cât pielea de pe falca, nasul și fruntea luiMoon să se înroșească. Loviturile lui erau clare, atât doar că nu produceau niciun fel de efect. În a doua repriză puse în practică ceea ce știa de la bunic și de la Smith: lovi cu succes și la corp, dar acumulă altă experienţă tristă:
văzu că pe lângă lovituri mai e nevoie și de o bună condiţie fizică. Braţele începură să nu‑l mai asculte, iar picioarele să se îngreuneze și să respire cu greu. În cele din urmă, cuţitarul îl doborî. Își reveni Târziu, se ridică, își scoase mănușile și coborî din ring. Nasul spart, arcada tăiată, pomeţii vineţi și un ochi aproape închis îi aduseră aminte că el nu va putea deveni niciodată boxer. Loviturile primite la corp abia acum începeau să‑l doară. Se șterse pe faţă cu cârpa din găleata de lângă ring și înainte să se apuce de curăţenie
veni la tejghea, unde cei prezenţi îl felicitau pe Moon. Ei nu vedeau decât că Moon învinsese. Moon, care nu boxase de fapt, ci se bătuse, ca pe străzi.
- Domnu’ Moon, îmi datoraţi 2 penny!
- Uite băiete, ia banii și când vrei s‑o mai încasezi, vii la mine!
Abia acasă Will avu timp să se îngrijească de răni. Rememoră lupta și se felicită pentru ce reușise. Avea o mare calitate: învăţa din greșeli. Când se înzdrăveni începu să alerge. Mergea la fabrică, la sală și oriunde mai avea treabă, alergând. Se antrena cu pietrele și dădea la sac, însă știa că nimic nu poate înlocui antrenamentele cu adversari adevăraţi. Așa că imediat ce Moon apăru la bar se postă în faţa lui și zise:
- Domnu’ Moon, vreau să o încasez!
În ring, cuţitarul avu o mare surpriză. Nasul lui primea lovitură după lovitură si după câteva minute se umflă de‑a binelea. Will se ferea, ataca fulgerător, apoi se retrăgea. Văzu și el cum Moon se enervează și greșește din ce în ce mai mult. La un moment dat nu se mai putu abţine și zise printre mănuși:
- Nu încerca domnu’ Moon să mă dobori cu o singură lovitură, că se vede ce vrei să faci!
Cuţitarul își ieși din fire și‑l înghesui în corzi, unde începu să să‑l lovească cu sălbăticie. Când sună gongul, Will veni după cuţitar, în colţul acestuia și zise:
- Domnu’ Moon, dacă repriza asta nu primesc niciun pumn, îmi mai dai 1 penny?
- Repriza asta o să‑ţi crăp capul, nenorocitule! Dar dacă e cum spui, îţi mai dau 2 penny, nu unul.
Și surpriza se petrecu din nou. Gongul sună de început, apoi, după 3 minute de sfârșit de repriză. Moon abia se mai ţinea pe picioare de oboseală. Fugise într‑una după Will, lovise de zeci de ori și de fiecare dată în gol. Încasase însă alte zeci de lovituri, nu dure, dar suficiente cât să lase urme pe faţa lui. În repriza a treia, situaţia devenise atât de comică încât jumătate din local râdea de Moon văzându‑l cum nu reușește să atingă măcar, copilul din faţa lui. Apoi, inevitabilul se petrecu: un pumn norocos nimeri figura băiatului, care căzu fără să se mai poată ridica. Cineva îl dusese într‑una din încăperile din spate și îl lăsase acolo. Zăcu fără simţire până ce apa rece și binefăcătoare a unei cascade din munţii Scoţiei îi mângâie faţă. Când
deschise ochii abia reuși să vadă faţa înroșită de pumi a lui Moon. Încercă să ridice mainile, crezând că mai este încă în ring.
- Ușurel copile, zise Moon cu o voce schimbată, calmă. S‑a terminat meciul. Hai, respiră și nu te ridica. Tare m‑ai speriat. Am crezut că te‑am omorât.
- Îmi datorezi 2 penny, domnu’ Moon! zise Will abia înţelegând despre ce vorbea cuţitarul.
- La dracu amice, îţi dau o liră întreagă numai revino‑ţi. Cine naiba te‑a pus să te baţi cu mine!? Puteam să te omor ca pe un pui de găină.
- De când îi pasă lui Moon cuţitarul de o jigodie de scoţian? se auzi din ușă vocea ostentativă a unui acolit al patronului, care venise după Moon.
- E un copil, Burry! Și ieși dracului afară până nu te spintec ca pe un porc de Craciun! Câţi cunoști tu să fi fost tăiaţi de mine fără să o fi meritat? Așa că nu ţi‑o căuta.
Burry se desprinse de tocul ușii pe care o sprijinea și ieși. Știa că nu e de glumit cu Moon și mai știa și că acesta avea o dublă reputaţie: aceea de cuţitar nemilos și aceea de om de onoare. Desigur, la nivelul la care cei de teapa lor percepeau onoarea. Oricum, circula un zvon cum că Moon descinde dintr‑o mică familie de nobili, sărăcită și pierdută în începuturile erei industriale. Nu știa nimeni dacă era sau nu adevărat, însă cuţitarul dădea dovadă uneori că posedă cele mai alese maniere. Și da, Moon nu tăiase niciodată pe cineva fără ca respectivul să o caute cu lumânarea. În cele din urmă, Moon nu era prost deloc. Îl ducea mintea mult mai mult decât pe oamenii cu care umbla, însă se complăcea în postura de câine de pază, leneș, beţiv și deosebit de periculos.
Se întoarse către Will, care încă era pe jumătate în lumea viselor și îi desfăcu șireturile de la mănuși. Când i le trase din mînă, îl surprinseră 2 lucruri: prima aceea că mâinile lui Will erau înfășurate în niște cârpe, apoi că mănușile erau mai ușoare decît ar fi trebuit. Mai degrabă ar fi crezut căWill își pusese vre‑o bucată de fier în palmă, ca să lovească mai tare, așa cum procedau trișorii, dar pipăindu‑i legăturile văzu că se înșela.
- Ia zi copile, ce ai păţit la mâini? De ce ești bandajat?
- Apăi odat’ pen’ că mănușile îs prea mari și‑m’ cad de pă mâ’ni. Așa am mâ’nile mai mari. Ș‑apoi pen’ că cârpa ţine oasele de la deș’te adunate și pot lovi mai tare. Și nici nu mă doare.
- Și mănușile astea, ce‑i cu ele de‑s așa ușoare?
Un pic speriat, Will îi zise că, fiind prea grele nu le putuse folosi. Așa că, le descususe și înlocuise o parte din cârpe cu câlţi și iarbă de mare, furate de la un atelier care făcea canapele și fotolii. Moon nu se supără. Văzu că baiatul gândește și îi plăcu asta. Întrebă din nou:
- Cum se face că ești așa de greu de lovit? Cum se face că tu nu obosești niciodată?
Will zâmbi, aducându‑ș i aminte de bunicul său și zise:
- Bunicu’ m‑a’nvăţat cum să gândesc și domnu Smith, fostu’ patron, cum să lovesc și să feresc capu’ și corpu’. Apoi, fug toată ziua de colo‑colo, aci la sală dau la sac, iar acas’ am 2 pietre cu care boxez. Îs obișnuit cu asta.
Moon îl luă de mână și îi puse o liră în palmă. Văzând moneda, Will se ridică speriat:
- Îmi datorezi numa 2 penny, domnu’ Moon! Așa a fost înţelegerea.
- Bine copile, ţine restul pentru când vei mai vrea să o încasezi.
Monn zâmbi, îi făcu cu mâna și ieși. Ajuns acasă, Will ignoră durerea de cap care îl chinuia în urma loviturii primite. Se bucura de bani și nu știa ce să facă cu ei. Nu avusese niciodată o liră întreagă.
A doua zi, cumpără 4 bucheţele ieftine de flori și le duse la mormântul părinţilor și bunicului său. Se mai întâmplă ceva în acea zi. Durerea de cap persista totuși și își dădu seama că o lovitură puternică, de la un om matur chiar îl putea omorî. Își dădu seama că era o prostie să viseze să ajungă boxer. Corpul lui nu era făcu pentru așa ceva, chiar dacă ochiul și mintea îl ajutau. La mormântul bunicului își aminti că scopul lor fusese acela de a pleca în America, așa că hotărî să își reorienteze eforturile în această direcţie.
Auzise că acolo era mai ușor să câștigi bani dacă știi să citești, așa că din restul de liră își luă un abecedar. Continuă să se antreneze totuși cu aceeași frenezie, dorind să boxeze în local până ce va strânge banii necesari unui bilet de vapor spre America. Nici nu își dădu seama cât de importantă era pentru el acea zi. Făcuse cele mai bune investiţii și luase cele mai bune hotărâri. În plus, Moon îl căută din nou, cu un scop nedeclarat și cei doi deveniră un fel de prieteni.
Ca și Smith, Moon ascundea relaţia lui cu băiatul, însă îl trecu sub protecţia sa. Cu toate cantităţile uriașe de băutură turnate pe gât, Moon era un tip deștept. Se enervase la început, dar apoi își dădu seama că băiatul, deși era slab ca o bicicletă, avea talent și știa mai multe despre box decât mulţi bătăuși renumiţi. Îl ajută să buchisească abecedarul, astfel că Will începu să vorbească mai frumos și, la câteva zile odată, se urca în ring cu el, plătind cei 2 penny. Îl întreba dacă vrea s‑o încaseze, însă, boxau mai ales când nu era nimeni în sală. Moon nu se mai înfuria, ci, efectiv lua lecţii de la Will. Îl surprinse capacitatea copilului de a desprinde lucrurile importante pentru o luptă și de a le pune în practică. Află astfel unele lucruri care la acea epocă erau noutăţi în materie, mai ales în lumea lor interlopă.
Prima dată Will îi spusese că nu ar trebui să bea atât de mult, pentru că de aia obosea așa de repede. Apoi, că dacă vrea să boxeze după regulile acestui sport și nu să se bată ca pe stradă, trebuia să se antreneze și mai ales să își respecte adversarul, care nu îi era dușman ci numai adversar. Așa spunea bunicul despre luptătorii cu pumnii din satele vecine. Apoi că înfrângerea nu era nicio rușine dacă era acceptată și purtată cu mândrie. Moon nu înţelegea chiar toate, însă i se păreau interesante. Și peste 2–3 zile mai plătea 2 penny pentru câteva reprize.
Așa mai trecură 4 luni. Will vorbea engleza din abecedar din ce în ce mai bine, se întărea în urma antrenamentelor cu Moon și strângea penny cu penny pentru biletul de vapor. Își dădea seama că va dura mult până să aibă toată suma, dar era singurul mod de a scăpa de mizeria londoneză. În ring, băiatul transforma în sfaturi experienţele sale. Fizicul lui îi impunea tehnici și tactici noi, care nu se foloseau încă la acea dată. Îi explica lui Moon cum să își folosească mintea și corpul, nu numai puterea și braţul. Cum să se ferească și cum să fugă de adversar. Nu era nicidecum lașitate, ci strategie. Cum să își obosească adversarul, cum să își ascundă bărbia după umăr sau să o întoarcă în momentul loviturii ca să mai atenueze din forţa ei. Cum să își facă jocul de picioare și să își păstreze și echilibrul. Să urmărească umerii adversarului, dar și picioarele acestuia pentru a anticipa loviturile. Și multe altele.
Moon era fascinat de felul în care băiatul își dădea seama singur de toate acestea. Chiar îi părea rău că nu îl putea urca în ring să facă bani cu el, însă păstra în mare taină faptul că lua lecţii de box de la Will. Nu dorea să riște să ajungă de râsul bandei sau chiar să fie marginalizat. Dar își dădea seama de imensele beneficii ale tehnicilor lui Will, chiar și într‑o luptă adevărată. Cu timpul Moon aranjă pentru Will și câteva partide de antrenament cu Collin, băiatul șefului. Dacă pe vremea aceea s‑ar fi practicat sistemul de punctaj, Colin ar fi luat bătaie ca la carte, însă era apreciată numai forţa brută și în cele din urmă, Will era învins de fiecare dată. Dar el mereu se oferea să mai boxeze cu cineva, pentru cei 2 penny. De cele mai multe ori borfașii acceptau spre amuzamentul sălii, însă el lua lucrurile foarte în serios. Și totdeauna se felicita când, deși se ridica de pe podea învins știa că îi mai reușise o fentă, o eschivă, o scădere de nivel, sau îi mai intrase un pumn, deși fără consecinţe asupra adversarului. Începea să înţeleagă ce înseamnă să învingi fără să cîștigi. Lumea îl știa deja și ori de câte ori se urca în ring, borfașii se adunau să vadă „cum o încasează slăbănogul“. Cum asta aducea beneficii financiare șefului, Marwell îi încuraja meciurile. În zilele când Will urca pe ring, era distracţie mare în local. La început râdeau de adversarul care nu reușea să‑l lovească, apoi de Will, de membrele sale subţiri și în ele din urmă se întorceau la tejghea, bând și vorbind despre ce bătaie luase slăbănogul. Mulţi îl cosiderau nebun, urcând în ring cu cei mai fioroși borfași. Numai prietenia lui cu Moon, cuţitarul, îi mai tempera cât de cât. Dar Will continua cu aceeași tărie să ia lucrurile în serios, să se antreneze, să înveţe și să strângă bani. Făcuse socoteala că în mai puţin de un an va putea cumpăra biletul.
Însă vremurile tulburi îi schimbară din nou viaţa. Sindicatele începeau să se organizeze, patronii să se opună și să își rezolve conflictele în stradă, cu băta. Marwell și oamenii lui fuseseră angajaţi de un industriaș pentu a sparge greva muncitorilor și a‑i snopi în bătaie cu ocazia marșului de protest organizat în stradă. Numai că muncitorii, erau mai mulţi și furia lor de neoprit. Cu toată intervenţia poliţiei, Marwell, Moon și ceilalţi abia reușiră să fugă și să se ascundă în local. Dar mulţimea înfuriată îi urmărise și distrusese mare parte din local. Două zile mai târziu Moon fu înjunghiat și dispăru împreună cu ceilalţi. Se spunea că șeriful Londrei avea un văr, care, sub protecţia poliţiei se ocupa cu tot felul afaceri necurate. Acesta pusese demult ochii pe sala lui Marwell, iar acum prinsese ocazia potrivită să o ia cu forţa. Istoria se repeta. Will afla că Moon și ceilalţi erau căutaţi de poliţie pentru bătaia din stradă, dar mai ales pentru a fi forţaţi să semneze actele de vânzare. Mai află că Moon nu era nicidecum de viţă nobilă, ci, servise în tinereţe ca majordom în conacul unui mic nobil, unde învăţase și bunele
maniere. Cum însă Marwell nu era de găsit, șeriful confiscă localul și îl vându la licitaţie unicului pretendent – vărul său. În aparenţă, lucrurile nu se schimbară prea mult, însă dedesupturile erau cu totul altele. Localul rămăsese deopotrivă sală de box și birt, însă cu o faţă nouă, renovată și pusă la punct. Venea lume ceva mai bună, iar luptele se organizau din nou după reguli și cu arbitri de ring. În câteva luni, îi crescu prestigiul și „vărul Jim“ reuși să organizeze meciuri între boxeri adevăraţi, chiar dacă nu foarte cunoscuţi.
Asta însă îl îndepărtă pe Will de ring, rămânând să facă numai curăţenie și prelungindu‑i timpul necesar plecării în America. Însă Jim, vărul șerifului, nu din lupte sau din băutura vândută scotea banii adevăraţi, ci din afacerile de contrabandă pe care le conducea din camerele din spate și din depozitul amenajat la subsol. Will căuta cu ardoare ocazia să boxeze din nou, însă nici nu putea fi vorba de așa ceva în noile condiţii. Până într‑o zi când afișele anunţară un mare meci între campionii unor mici comitate din Scoţia și Irlanda. Deși mai nou se putea paria pe boxeri și se puteau câștiga chiar și 10 lire, Will își aminti din nou poveţele bunicului și nu riscă să își piardă banii adunaţi cu atâta trudă și sacrificii. Se uită însă cu mare interes la meci, sperând să câștige scoţianul. Ochiul lui format deja, văzu însă repede că scoţianul era
prea greoi, se mișca aiurea și nu respira cum trebuia. Era evident că nu avea să reziste 16 reprize de câte 3 minute. Prins de meci, Will începu să strige de lângă găleata de apă, sfaturi către scoţian. Fu luat de val și nu băgă de seamă că mulţimea ţinea cu irlandezul. Era singurul care îl încuraja pe scoţian. Deranjat de strigătele lui, la sfârșitul unei reprize, însuși boxerul irlandez, O’Hara, veni la marginea ringului și îi strigă arătându‑i pumnul:
- După meci îţi sparg faţa, târâtură!
Apoi, spre necazul lui Will, în repriza a opta scoţianul fu doborât și scos pe targă. O’Hara își încasă premiul și tocmai se pregătea să iasă din ring, când îl auzi din nou pe băiat:
- O’Hara, mi‑ai promis că îmi spargi faţa!!!
Boxerul dori să nu îl bage în seamă și ieși dintre corzi, dar Will, simţind că era șansa lui cea mare să urce iar în ring, strigă din nou:
- Ce, nu ești în stare să baţi 2 scoţieni într‑o seară?
Irlandezul ceru să i se scoată mănușile, ca să‑l înveţe minte pe puști, însă îl auzi din nou:
- În ring O’Hara, campion de duminică! Vreau să îmi spargi faţa în ring.
La auzul acestora O’Hara începu să râdă. Din mulţime se auzeau diferite voci: „E nebun, lasă‑l în mă‑sa!“ „Să se bată!“ „Omoară‑l pe sfrijit!“ Boxerul se întoarse iar către vestiar, dar Will veni după el:
- O’Hara, ai câștigat acest meci, însă te lupţi fără să cunoști prea multe despre box, așa‑i?
Pentru a treia oară, O’Hara se întoarse. Era amuzat pe de o parte, enervat pe de altă parte. Dacă băiatul nu era pur și simplu nebun însemna că el, campionul serii era umilit în faţa mulţimii.
- Ce știi tu despre box, târâtură?
- Destul ca să văd că nu faci decât să lovești faţa adversarului. Azi ai avut noroc că scoţianul meu a avut bărbia mai slabă. Boxul e mai mult decât să dai și să iei pumni. Altfel, aţi putea să vă așezaţi pe 2 scaune, faţă, în faţă și să vă căraţi pumni, să vedeţi care rezistă mai mult.
- Cu toate astea, l‑am doborât, nu? Am câștigat! Și aș putea să bat pe oricine din sala asta sau din cartierul vostru nenorocit.
- Nu și pe mine, zise Will voit arogant, ca să‑l enerveze pe O’Hara.
- De ce crezi că aș urca în ring cu un copil căruia nici mustaţa nu i‑a dat încă și pe care îl dă jos vântul de pe picioare?!
- Chiar așa, făcu Will, nu o să urci în ring cu mine pentru că ţi‑e frică.
- Frică??? urlă irlandezul. Asta e o nebunie. Nici nu știu de ce vorbesc cu tine. Dacă m‑aș urca între sfori cu tine ar fi suficient să stau să mă lovești până obosești și cazi singur din picioarele tale. Iar pentru neobrăzarea asta o să te înveţe minte negrul care îmi cară geanta.
O’Hara făcu doar un semn cu capul, iar negrul de lângă el făcu un pas către Will ridicând mâna să‑l lovească. Will făcu o eschivă în ultima clipă, păși spre dreapta și lovi cu un croșeu bărbia negrului. Atunci se petrecu ceva ce lumea interpretă cât se poate de greșit, dar pe care Will mizase. Omul crezuse că va lovi un copil fără prea multă minte. Așa că nu fu atent la ce face. Și dorind să‑i dea o lecţie, lovise și foarte tare. Atât de tare încât, atunci când pumnul lui rată ţinta, el se dezechilibră și căzu cît era de mare. Tot atunci, Will lovise și el, iar mulţimea nu își dădu seama că negrul cade din propria sa prostie. Aparent, cădea din pumnul copilului. Mai mult, scena se perecea printre primele rânduri de scaune și negrul ateriză cu pometul obrazului exact pe muchia unui scaun. Cu faţa învineţită și ameţit de‑a binelea, abea putu să se ridice, ajutat de oameni. În sală se lăsă liniștea. Din spate, Jim își făcea loc prin mulţime. Îl prinse pe Will de gât:
- Ce te‑a apucat mizerabilule!?…
Dar era prea târziu. Lumea incitată de cele văzute începu să zumzăie, apoi să scandeze „Luptă! Luptă! Luptă!“ Jim abia reuși să‑l calmeze pe O’Hara și plecă cu el spre birouri. Cineva îl informă că baiatul obișnuia să boxeze și înainte în ring și accepta să ia bătaie pentru 2 penny, spre amuzamentul publicului. O’Hara însă nu era un măscărici și nu ar fi urcat nicidecum în ring cu unul ca Will. Așa că Jim, mirosind un spectacol atractiv îi propuse să‑l lase pe negru să își ia revanșa în ring. Și astfel, Will își scoase din nou mănușile din dulap. Înainte de meci, își mai îndesă între dinţi și buze un cărnat, pentru a mai absorbi din loviturile primite și nu cumva să își spargă dinţii. Cum nimeni nu se gândea că meciul avea să dureze mai mult de câteva secunde, băiatul strigă către O’Hara, aflat în rândul din faţă:
- Irlandezule, te prinzi să îmi dai un penny pentru fiecare repriză dusă pe picioare?
Campionul, ferm convins că măscăriciul era nebun făcu semn că da.
- Atunci îmi datorezi opt penny. Scoţienii nu cad înainte de 8 reprize. zise Will și îndesă la loc în gură cârnatul.
Sala urla cu frenezie. Unii să‑l omoare pe sfrijit, alţii să‑l omoare pe cioroi. Distracţia era în toi, iar pariorii fluturau banii. În primul său meci după o lungă pauză, Will făcu alte noi descoperiri. Anume că negrul nu era străin de box, iar de aproape, braţele groase și mușchii omului erau suficiente pentru a‑l intimida. Nu îi era frică, dar în faţă avea un om care nu reacţiona la loviturile sale nici cât alţii de până atunci. Apoi, deși greoi, se mișca totuși altfel și rezista mai bine, minut după minut. Se vedea că se antrena sau cel puţin se antrenase în trecut cu rigurozitate. Mai avea și un stil pe care Will nu îl mai întâlnise: își apăra corpul cu coatele, iar cu mâna din faţă nu îl lăsa deloc să se apropie. Dar Will dansa în jurul lui ca o maimuţă și îl înţepa din când în când cu directele ca un șarpe. Încet‑încet, loviturile în aer oboseau negrul. Totuși, Will își dădu seama că trebuia să își utilizeze toate cunoștintele ca să reziste 8 reprize. Și chiar la începutul reprizei a 9‑a o directă îi zdrobi cârnatul din faţa dinţilor și îl doborî.
Se trezi din nou în vestiar, udat cu apă rece pe faţă de celălalt băiat care făcea curăţenie. O’Hara era lângă el. Îi aruncă pe piept cei 8 penny și zise:
- Am crezut că ești un biet copil sărac cu duhul, dar ești mai rău de atât. Ești un șarpe afurisit. Nu îmi mai sta în cale, altfel te omor cu mâna mea! Ai transformat o gală de box într‑un bâlci de doi bani. Apoi se întoarse către ieșire și plecă. Cu preţul unei dureri de cap pe care o resimţi mai bine de 2 săptămâni, Will recâștigă astfel dreptul de a urca în ring. Se bătea cu câte cineva pentru cei 2 penny pe meci, între meciurile anunţate pe afiș. Deși pentru cei prezenţi era un bâlci, el continua să se antreneze și mai mult. Când făceacurat asculta indicaţiile celor care antrenau boxerii și mai ales urmărea și observa boxerii în ring. Alerga din ce în ce mai mult, își luă pietre mai mari și încet‑încet, biletul de vapor se apropia de el. O singură grijă mai avea: să evite loviturile în cap, care lăsau dureri interminabile.
Și astfel, mai trecu aproape un an. Gazetele scriau de O’Hara, care bătuse toţi boxerii din regat, apoi boxase pe continent cu un german și îl bătuse și pe acesta. Era un fel de erou, iar boxul câștiga tot mai mult teren printre spectatori. Majoritatea sportivilor însă îl vedeau încă un fel de bătaie, un mod relativ ușor de a câștiga bani dacă aveai pumnii tari, erai masiv și deosebit de agresiv. Prea puţini ţineau cont de antrenamente, tehnici și alte asemenea.
Pentru micul scoţian zilele se scurgeau la fel, împărţite între munca la fabrică și curăţenia la sala de box. În rest, se antrena zilnic și mai boxa din vreme în vreme. Doi penny, cu doi penny, strânse două treimi din preţul biletului. Însă un alt lucru cumplit se întâmplă din nou, speriindu‑l foarte tare. Izbucni războiul și se zvonea că urma să fie suspendate cursele transatlantice. Disperat, își căută un al treilea loc de muncă, însă nu găsi nimic. Nici meciurile nu le putea susţine în mod constant, așa că era de‑a dreptul disperat. Ideea salvatoare îi veni tot de la un afiș. Marele campion O’Hara revenea la Londra în calitate de proprietar al unui club de box, având cu el 2 boxeri, pentru 2 meciuri cu campionul și vicecampionul Londrei. Will voi să riște totul și să îl provoace pe campion, însă ideea era mult prea îndrăzneaţă. Totuși, nu renunţă la ea. O întoarse pe toate feţele, făcu socotelile cu banii și cu data plecării și ajunse la concluzia că următorul vapor trebuia prins cu orice preţ, chiar dacă îi mai lipseau 8 pounzi. Dacă nu, niciodată nu va mai putea pleca din regat. Trebuia să riște totul. Altă știre din gazetă îl chinui iar. Venirea lui O’Hara se amâna cu o săptămână, ceea ce însemna că meciurile se amânau chiar pentru seara plecării transatlanticului. Își reluă nesfârșitele îngrijorări și calcule… se rugă la bunicul său să îl ajute, își ceru iertare pentru ce avea să facă, apoi decise: totul sau nimic. Ori pleca să își facă viaţa mai bună peste ocean, ori rămânea și se întorcea grăjdar în munţii Scoţiei. Pentru că la Londra nu merita să își ducă viaţa. În ziua meciurilor, calculele sale ajunseră la minute. În cel mai bun caz ar fi fost lăsat să lupte după cele 2 partide oficiale, ceea ce însemna că nu avea nicio șansă să prindă vaporul. 16 reprize a 3 minute și încă 15 pauze de un minut fiecare însemnau o oră și trei minute. Dacă mai punea și timpul necesar pentru a ajunge pe chei, ajungea exact la 5 minute după plecarea vasului. Trebuia neapărat să inventeze ceva, trebuia neapărat să câștige măcar un sfert de ceas, ca să aibă timp să cumpere și biletul.
Meciul în sine era o problemă. Așa că la apariţia lui O’Hara, alese din nou calea directă, așa cum ar fi făcut orice muntean. Cunoștea și o parte a publicului și conta pe faptul că nu vor pierde ocazia să se distreze și să parieze pe încă un meci. Merse direct la campion și înainte ca cineva să îl poată împiedica i se adresă cu accentul lui scoţian:
- Mă mai ţii minte, domnu’ O’Hara? Ai promis că dacă îţi mai ies în cale mă omori.
Irlandezul își amintea desigur, însă ajunsese domn peste noapte, era îmbrăcat cu haine scumpe, avea proprii boxeri, iar gazetarii erau cu ochii pe el. Scoase câţiva banuţi din buzunar și îi întinse. Gestul însă chiar îl enervă pe Will, iar sângele scoţian își spuse cuvântul. Lovi cu putere mâna întinsă, iar bănuţii se împrăștiară pe jos.
- Vreau să‑i câștig cinstit, în ring. Bănuiesc că ţie tot frică îţi este de mine și nu vei urca în ring. Așa că alege pe oricare din bătăușii tăi. Lumea din jur, care auzea discuţia râdea. O’Hara zâmbea forţat către gazetari. Tebuia să facă ceva, mai ales că nu putea conta pe ajutorul lui Jim, căruia îi convenea situaţia. Publicul ţinea cu londonezii și le convenea umilirea irlandezului. O’Hara zâmbi din nou:
- Spune‑mi un singur motiv pentru care un boxer adevărat ar lupta cu tine, piază rea ce ești!
- Nu ești curios să vezi dacă mă poate învinge?
- Oricine te poate învinge, râse irlandezul, susţinut de oamenii lui.
- Nu și în condiţiile mele, zise Will obraznic.
- Și care ar fi alea? Să nu te atingă? Sau să nu urce în ring și să câștigi prin neprezentare?
Undeva în spatele iralndezului, Will îl văzu pe Jim, făcându‑ș i loc către ei prin mulţime. Nu avea timp de pierdut.
- Uite O’Hara care sunt condiţiile mele. Lasă‑mă să boxez un meci cu oricare din boxerii tăi. Indiferent de rezultat, nu o să mai mai vezi niciodată, toată viaţa ta. Nici aici și nici în orice altă parte…
- Aproape că îmi convine, însă nu vreau un alt bâlci.
Will coborî vocea și zise printre dinţi:
- Nu ai pierdut acum un an nicio scrisoare prin vestiar?
Campionul se albi. Primul lucru fu acela să se asigure că nimeni nu auzise cuvintele băiatului. Tocmai atunci ajunse și Jim la ei. Deschise gura să urle la Will, însă O`Hara îl opri cu un gest:
- Mai vreau un meci! Nu sunt dispus să și plătesc chirie în plus însă îţi cedez toate încasările din pariuri.
Înainte ca Jim să înţeleagă ce se petrece și să răspundă, Will continuă:
- Vei avea ce îţi aparţine în ultima pauză. Un meci ţine 16 reprize de câte 3 minute, adică exact 48 de minute. Voi lupta 48 de minute cu oricare din boxerii tăi, însă vor fi 4 reprize de câte 12 minute. În plus, dacă gongul final mă prinde în picioare, îmi datorezi 50 de penny pentru fiecare 3 minute luptate, adică 8 pounzi. Dacă pierd, îţi dau acel obiect și dispar pentru totdeauna.
- Nu se poate să îţi dau cei 8 pounzi fără nicio luptă și să îmi dai ceea ce îmi aparţine? întrebă irlandezul încruntat, apropiindu‑se de Will ca și cum ar fi vrut să îl muște.
- Nu.
- De ce mă rog? Ar fi o cale mai simplă pentru toată lumea.
- Pentru că vreau să câștig eu cei 8 pounzi, nu să îi primesc.
Două lumini de magneziu luminară mica scenă. Campionul era în mijlocul atenţiei gazetarilor. Se îndreptă i zise din nou către Jim:
- Așadar, al doilea meci, între cele oficiale. Scoţianul tău contra lui Maxx al meu…
Will zbură în vestiare. Știa că în urma lui oamenii lui O’Hara păzeau ieșirile și nu îl scăpau din ochi. Știa că Jim murea de curiozitate, iar campionul de oftică și nerăbdare. Dar el avea numai un singur scop: să ducă meciul pe picioare și să prindă vaporul.
Își puse mănușile și se întinse pe o bancă, în vestiar. Închise ochii și se închipui pe dealurile scoţiei, privindu‑ș i bunicul dând la coasă. Nici strigătele din sală, nici ușile trântite și nici rezultatul primului meci nu îl mișcară de acolo. Boxerul irlandezului câștigă prin knock‑out și rămase în ring, destul de odihnit, gata să își devoreze adversarul următor.
Iar Will urcă în ring pentru ultima dată. Dorea să își epuizeze toată priceperea, experienţa și cunoștinţele sale, numai să ajungă în port înainte ca vasul să‑ș i ridice ancora. Când sună gongul, lumea începu să râdă de parodia din ring și să arunce cu ce avea la îndemână. Însă el dansa și alerga, lovea și se retrăgea ca la carte. Nu putea învinge niciodată un boxer, dar știa că se poate câștiga și fără să învingi. Lovitură după lovitură, boxerul își epuiza forţele. După primele 3 minute simţea deja nevoia de pauză, în timp ce Will habar nu avea cât trecuse sau cât mai era de luptat înainte. După încă 3 minute, Maxx răsufla ca o locomotivă. Pas după pas, picioarele îi erau tot mai bine lipite de podea, mâinile mai grele și loviturile mai lente. Era chiar comic. Părea că încearcă să prindă o muscă ce bâzâie neîncetat în jurul lui. După 12 minute se prăbuși pur și simplu pe scaunul din colţ. O’Hara își dădu imediat seama de ce Will ceruse reprize de câte 12 minute. Nimeni de gabaritul unui boxer adevărat, nici chiar el, nu ar fi rezistat atâta timp, apt pentru luptă. Totuși, Will era chiar ca o muscă. Ajungea să‑l atingi o singură dată penrtu a‑l opri din bâzâit. Maxx începu ceva mai proaspăt. Pricepu și el că trebuie să își dozeze efortul. Loviturile băiatului nu prezentau niciun pericol, așa că acceptă să le încaseze. Nu se obosi nici măcar să ridice mâinile în gardă. Lovea doar când credea că poate nimeri ţinta și încerca să‑l înghesuie în colţ. Will scăpa însă de fiecare dată. Următorul minut de pauză nu fu însă de ajuns pentru Maxx. Începu a treia repriză mușcând după aer. Încasa lovitură după lovitură, fără să îi pese. Nu mai încerca nici măcar să se miște în ring. Un Will neobosit, îi dădea tîrcoale și îl lovea neîncetat, din toate părţile. Combina croșee si directe, eschive și upercut‑uri ca și cum s‑ar fi aflat la sacul de nisip. Reuși să ridice sala în picioare și auzi cum un mic grup din colţ îi scandează numele. La auzul gongului care anunţa ultima pauză, veni la colţul lui Maxx și
zise către O’Hara:
- In vestiar, găsești un brâu scoţian din piele. E descusut în interior.
Apoi, după exact un minut, când începu ultima repriză, îl auzi pe campion urlând:
- Omoară‑l Maxx! Omoară‑l!!!!
Era semnul cel mai clar că găsise scrisoarea din care reieșea că O’Hara era un membru de marcă al „Irish Volunteers“, grupare care susţinea independenţa Irlandei de Nord și ai cărei capi erau căutaţi cu frenezie de către autorităţile engleze.
Se gândi pentru o clipă că indiferent de rezultatul meciului, irlandezul nu l‑ar fi lăsat să scape, i‑ar fi făcut felul și poate l‑ar fi aruncat în Tamisa. Acest gând fu de ajuns să‑l scoată din starea în care lupta. Abia avu timp să se ferească de pumnul plin de ură al lui Maxx. Primi lovitura în umăr, atât de puternică încât fu aruncat la podea, cât acolo. Se ridică imediat, însă durerea ascuţită îl anunţă că probabil umărul stâng era dizlocat. Dar nu era timp de plâns. Mai avea de boxat vreo 10 minute. Nici el nu mai era proaspăt ca la început, iar braţul stâng nu făcea decât să stea lipit de corp, cu pumnul în faţa bărbiei. Picioarele și plămânii îi mergeau încă bine. Se mișca și lovea neîncetat, cu braţul drept. Dar timpul se oprise parcă. Avea impresia că ultima repriză trebuia să se fi încheiat de mult. Gongul nu mai venea. Apoi, un alt pumn al lui Maxxîi șterse bărbia. Imediat, o altă lovitură căzu ca un ciocan peste el, umflându‑i pe loc pometul, spărgându‑i arcada. Căzu, pierzând nu numai echilibrul ci și contactul cu realitatea. Încerca să se ridice din iarba pe care o cosea bunicul, însă nu reușea nici măcar să revină în 4 labe. Ridică privirea către bunic. Sprijinit în coasă, bătrânul îl privea trist și îi tremura bărbia: plângea pentru eșecul nepotului său. Will auzi numărătoarea arbitrului. Ajunsese la 5. Fără să vadă altceva decât iarba necosită, reuși să ajungă într‑un genunchi, apoi cu mare greutate reveni în picioare, sprijinit cu spatele de corzi. Arbitrul se opri la 10 și întrebă dacă e gata de luptă. Ridică garda și zise că da. Văzul îi reveni abia cînd arbitrul dădu comanda „Box!“ Maxx venea ca un taur, însă Will își dădu seama că dacă se desprinde de corzi, picioarele nu îl vor ţine. Neputincios ca un peștișor în faţa rechinului, își aștepta sfârșitul.
Gongul sună însă înainte ca Maxx să ajungă la el. Arbitrul opri lupta. Neînţelegând prea bine ce se întâmplă, Will căuta privirea lui O’Hara. Începea să își revină și să își amintească faptul că timpul său era calculat la secunde. Se desprinse de corzi și se împletici către colţul unde era irlandezul. În vacarmul general, arbitrul îl declara învingător pe Maxx, spre fericirea majorităţii care considera că Will era o rușine la adresa boxului. Îngenunche, se rostogoli pe sub corzi și coborî din ring.
- O’Hara, eu m‑am ţinut de cuvânt. Acum e rândul tău! Îmi vreau cei 8 pounzi cîștigaţi în ring.
Neștiind dacă trebuie să fie fericit sau furios, O’Hara băgă mâna în buzunar.
Pachebotul Olympic mai avea doar câteva minute până să ridice ancora. Pe podul mobil care intra direct în pântecele navei se înghesuiau ultimii pasageri cu bilete la clasa a III‑a. Cel mai agitat dintre ei era un băieţandru slăbănog ce nu apucase nici măcar să se îmbrace complet. Hainele parcă curgeau de pe el, iar ochiul stâng, învineţit și umflat nu fusese spălat prea bine de sângele închegat care îi cursese din arcadă. El era însă vesel și se înghesuia, nevoie mare, ca și cum vasul ar fi plecat fără să ţină seama de biletele lui pe care le flutura deasupra capului cu mâna dreaptă. Nu avea bagaje. Doar o pereche de mănuși mari ca niște pepeni, din piele neagră, umplute cu iarbă de mare, pe care le strângea la piept cu braţul stâng care îl durea vizibil și pe care îl ferea mereu de îmbrânceala mulţimii.
